Articol "Aveam un ....DUMNEZEU"

Era searã. Eram singurã într-o camerã goalã. Dar, pe cât era de goalã camera, pe-atât era de plinã de gânduri care pãreau sã mã înghesuie într-un colþ. Mi-am aruncat obrajii în pernã ºi am început sã plâng ca un copil care ºi-a pierdut jucãria. Dar nu jucãriile mi le pierdusem. Îmi pierdusem încrederea în Dumnezeu, îmi pierdusem orice speranþa cã totul va fi bine, nu-L mai simþeam pe Dumnezeu aproape, iar rãceala singurãtãþii îmi fãcea sufletul sã tremure din toate încheieturile. Singurele frânturi de cuvinte pe care le-am mai putut rosti rãspicat au fost: „De ce, Doamne?”. Nu-L mai înþelegeam pe Dumnezeu. Nu puteam sã înþeleg de ce îngãduise în viaþa mea atâtea probleme care atârnau prea greu pe umerii inimii mele. L-am acuzat de „NEPÃSARE”. Da, am crezut cã Dumnezeu.