Articol Ne pare rău, nu mai avem maşti…

Avem o lume frumoasă la dispoziţie. Ne trăim viaţa din plin , râdem mult, ne simţim bine. Ştim o grămadă de locuri numai bune pentru relaxare sau distracţie. Prietenii roiesc în jurul nostru; nu trece nici măcar o zi fără să aflăm ultimele noutăţi de la ei. Suntem oameni ocupaţi, avem tot felul de lucruri în agendă şi cu siguranţă toate sunt importante. Oscilăm pe aceleasi drumuri în fiecare zi: spre scoală, spre biserică, spre orele de meditaţii, pian, sport, repetiţii sau alte activităti similare. Ne înţelegem bine cu toată lumea, nu ofensăm şi nu discriminăm pe nimeni! Ne simţim împliniţi cu ceea ce facem şi la fel de mulţumiţi sunt şi cei din jurul nostru de noi.
Sufletul ne e şi el la loc sigur. Măşti pentru el se găsesc din plin, la acest capitol nu suntem în criză. Pretindem că îl apărăm de viruşii pentru suflet, dar de fapt acoperim viruşii cu o mască frumos pictata. Ferim lumea de ce e inlăuntrul nostru cu succes. Mai mult, pozăm atat de încrezători, încât unii ar crede că nici Dumnezeu nu ne poate penetra masca zâmbitoare. Nici noi nu mai ştim ce se petrece acolo, sub ea… Viaţa nu ne mai lasă timp să facem curaţenie. Amânăm mereu procesul pentru perioada de pensie, când probabil vom afla ce e plictiseala. La finalul fiecarei zile, mulţumim Domnului că ploaia nu ne-a putut şterge vopseaua de pe mască.
De fapt, uneori se mai întamplă ca viaţa să işi dezvăluie dimensiunea ei implacabilă: pasiuni ce se pierd, ochi melancolici, boli prea puternice, mâini care tremură de frig, oameni ce umblă în cerc. Tindem atunci spre bucurie ca spre un colac de salvare. Ne căutăm pe noi înşine. Nu trece mult şi vedem cum în viaţă păleşte tot ce a fost candva foarte trendy. Rămânem singuri în lumea întunecată a sufletului nostru. Măşti zâmbitoare pozează într-o lume dezlănţuită: sunete stridente, pasiuni care se sting, ochi care plâng, focuri care se aprind, dar nu în inimi. Fiecare secundă – o avalanşă de zgomote. Câte un înger mai are grijă să nu ne pierdem iremediabil printre lacrimile ploii. Despre ce-am putea să fim şi despre infinitul din noi cântă uneori câte-un bătrân apasat de atata viaţă…O masca rade, o masca plange, si asa trece clipa .