Într-o istorioară indiană se spune că doi oameni s-au dus la un om înţelept şi au cerut voie să-i vorbească. Înţeleptul i-a primit, dar, spre surprinderea sa, cei doi au început să-l critice. Cuvintele lor erau adevărate insulte: ticălosule, ucigaşule, nebunule etc. După un timp, cei doi au obosit să vorbească şi s-a aşternut tăcerea. Atunci, înţeleptul le-a zis: „Credeam că aţi venit să-mi daţi ceva. Toată lumea care vine la mine îmi aduce câte ceva. De obicei, eu primesc darurile lor, dar darurile voastre nu-mi plac. Vă rog să le păstraţi, căci sunt ale voastre. Eu n-am ce să fac cu astfel de cuvinte. Luaţi-le înapoi!“
Vânătorii de greşeli se străpung singuri. Cei care stropesc mereu cu noroi nu se pot delecta în ocupaţia lor fără a nu se murdări ei înşişi cu noroiul vorbelor rele în sufletul lor. În nechibzuinţa lor, ei gândesc că se pot consola sfâşiindu-i pe alţii prin vorbiri de rău. Eforturile lor de a-i răni pe alţii s-ar putea să reuşească, dar totdeauna vor sfârşi prin a-şi face rău lor. Care este calea de îndreptare? Mântuitorul ne poate da la fiecare o gândire nouă, un comportament care să nu producă amărăciune altora. Pentru aceasta trebuie să-L acceptăm pe Mântuitorul ca fiind unicul nostru Învăţător.