Cântăre Mai este, la sfârşit, o judecată

Mai este, la sfârşit, o judecată, o cumplită judecată de apoi,

Când trebuie, pe drept, să-şi ia răsplata

Cum a lucrat, oricare dintre noi...

Noi nu murim, când inima-ncetează:

Lăsăm în urmă tot ce-am scris şi-am spus

/: Dar tot ce dăm la cei ce ne urmează

Mereu dă rod când noi de mult ne-am dus. :/



Avem copii, şi-i creştem după vrere;

Avem elevi, şi-i învăţăm ce vrem;

Avem o turmă-n grijă şi-n veghere

Şi-ntreaga lor răspundere avem!

Căci ei vor fi, în lume şi-n viaţă,

Aşa cum noi le-am spus şi arătat...

/: Iar ei, la fel, aşa vor da povaţă

Şi-un lung popor de-acum de noi format... :/



Îi creştem buni, la fel şi ei vor face;

Îi creştem rău aşa vor îndruma.

Noi îi îndreptăm înspre război sau pace,

Rând după rând, pe câţi ne vor urma

Şi-abia atunci, la marea judecată,

Vedea-vom toţi uimiţi, cu-adevărat,

/: Cât a salvat o creştere frumoasă,

Cât a ucis un suflet blestemat... :/



O, voi cei mari, răspunzători de gloate:

Părinţi şi-ndrumători pentru urmaşi,

Voi, veţi purta răspunderile toate!

Voi creşteţi sfinţi sau creşteţi ucigaşi!

De-aceea, pentru toţi ce ne urmează,

La marea judecată de apoi,

/: Cu ochi uimiţi, oricare o să vadă

Cât rău sau bine a-nceput cu noi... :/