Devoțională Imbratisarea

Singur in conul de lumina, la masa din sufragerie, inconjurat de altfel, doar de intunericul din casa, stateam cu fata in lacrimi. In cele din urma reusisem sa-i asez in pat pe cei doi pusti. Ramasesem de curand parinte singur, si din acest motiv trebuia sa fiu si tata si mama pentru cei doi copii ai mei.



Le facusem baie la amandoi, inconjurat de tipetele lor de incantare, curse nebune primprejur, rasete si tot felul de lucruri aruncate care incotro. Mai mult sau mai putin linistiti, s-au intins in cele din urma in paturile lor, pentru a le administra cele cinci minute prescrise de masaj pe spate. Apoi mi-am luat chitara si am inceput ritualul de cantece pentru noapte, terminand cu "Toti calutii dragalasi", preferatul ambilor. L-am cantat iar si iar, reducand treptat tempoul si volumul pana cand au adormit de-a binelea. Ca barbat divortat de curand care trebuia sa aiba grija de copii, eram hotarat sa le ofer, cat de mult posibil, o viata de camin normala si stabila. Am afisat o fata fericita si am incercat cat mai mult sa pastrez aceleasi activitatile cu care ei erau obisnuiti. Acest ritual de seara era exact asa cum fusese din totdeauna, cu exceptia faptului ca, acum, mama lor lipsea. Facusem din nou aceleasi lucruri; o alta seara dusa la bun sfarsit. M-am ridicat incet, prudent, incercand sa evit producerea celui mai mic zgomot care ar fi putut sa-i porneasca din nou pentru a cere mai multe cantece si mai multe povesti. M-am strecurat afara din camera lor, am inchis usa si am mers jos.



La masa din sufragerie, m-am prabusit in scaunul meu, realizand ca asta era prima data cand puteam sa ma asez de cand venisem de la serviciu. Gatisem, servisem si incurajasem doi mititei sa manance. Spalasem vasele in timp ce raspundeam la multele lor solicitari pentru atentie. O ajutasem pe cea mare la temele ei de clasa a doua, apreciasem desenele celui mai mic si admirasem constructia sa complicata din blocuri de lego. Baia, povestile, masajul, cantatul si acum, in sfarsit, un scurt moment pentru mine.



Tacerea a fost, pentru moment, o usurare. Apoi toate s-au napustit peste mine: oboseala, povara responsabilitatii, grija pentru taxele pe care nu eram sigur ca le pot plati in acea luna. Detaliile nesfarsite ale intretinerii unei case. Doar cu putin timp inainte, eram inca un om casatorit si aveam pe cineva cu care sa impart aceste treburi, aceste taxe, aceste griji. Si singuratatea. Ma simteam de parca as fi fost la capatul unei mari de singuratate. Toate au venit deodata si m-am simtit pierdut, coplesit. Pe neasteptate, suspine convulsive m-au cuprins. Stateam acolo, suspinand in tacere.



Chiar atunci, o pereche de brate mici mi-au prins mijlocul si un chip micut privea atent la mine. M-am uitat in jos la fata plina de impreuna simtire a fiului meu de cinci ani. Mi-era rusine sa fiu vazut plangand de fiul meu. "Imi pare rau, Ethan, nu stiam ca inca esti treaz". Nu stiu de ce, dar mul?i oameni se scuza cand plang si eu nu faceam exceptie. "Nu voiam sa plang. Imi pare rau. Sunt doar putin mai trist in seara asta". "E in regul?, tati. E normal sa plangi, doar esti om". Nu pot sa spun ce fericit m-a facut acest baietel care, in intelepciunea inocen?ei sale, mi-a dat voie sa plang. El parea sa-mi spuna ca nu trebuie sa fiu intotdeauna puternic, ca uneori pot sa imi permit sa ma simt slab si sa-mi las sentimentele sa se exteriorizeze. S-a furisat in poala mea, ne-am imbratisat si am vorbit un timp. Apoi l-am dus inapoi in pat si l-am invelit. Cumva a devenit posibil sa dorm si eu in noaptea aceea. Multumesc fiule!



De Hanoch McCarty din A 4th Course of Chicken Soup for the Soul, Copyright

1997 by Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Hanoch McCarty & Meladee McCarty