Devoțională Ce mult imi plac sunetele romanesti…

<span><font><font>       Ce mult imi plac sunetele romanesti… sunetul motorului de tractor U650 sau modelul U450, sunetul motorului de ARO, zgomotul motorului de Dacia doar modelul 1300, simplu, cu carburator [ce dor imi e de masina cea veche a tatalui meu, ii ziceam furia rosie:P]… zgomotul din grajduri, mugetul vitelor in drum spre casa si behaitul viteilor ce le simteau apropierea, grohaitul porcilor de pe camp sau in cotetul lor in timp ce moara sfarma… murmurul apei din vale asemeni unui susur bland [asemeni cu udatul la ravas)], caderea apelor unei cascade – o neintrecuta simfonie [desi am vazut izvorul Dunarii nu se compara cu izvorul din `prunii multi`]… freamatul copacilor in timpul vreunei vijelii in padure dar si linistea perfecta din aceeasi padure in timpul zilelor caniculare cand cerul e nemiscat… strigatele copiilor din paraiele repezi, vara in timpul scaldatului sau iarna pe gheata cand aceleasi paraie sunt nemiscate la suprafata… sunetul placut, asa de linistitor pentru ureche desi istovitor pentru brate, al coasei in brazda de iarba la care se adauga, nelipsit, fosnetul de la intorsul fanului sau al secerii taind felurite buruieni si urzici… ploaia… muzica neasemuita a stropilor pe frunzele copacilor sub care ne adaposteam, pe acoperisul colibei [din dambul Sandului] ori al casei, al unei terase sau pe plafonul masinii… tipatul vreunui uliu descriind cercuri pe cer si strigatul de spaima al vreunui cocos ce avertiza locuitorii din ograda… as fi vrut sa ascult caderea fulgilor de nea insa ma multumesc sa ii privesc… framantarea zapezii sub bocanci si trecerea rotilor unei masini prin zapada ce se topeste… leaganul `personalului` si ritmul sacadat din mersul sau spre Hont`, scrasnetul franelor la fiecare halta si fluierul controlorului dand semnalul de plecare… clinchetul soneriei de la bicicleta mea albastra, Hercules [la Pegas nu tin minte sa fi avut:P], sunetul infundat al sariturilor cu ea prin ori peste santuri si zanganitul aripilor la trecerea peste liniile de cale ferata… chemarile copiilor la `sa vina, sa vina`, `mita-ascunsa` sau dimineata cand ne pregateam pentru scoala `hai odata, am zis ca plecam la si un sfert, nu ajungem primii din clasa...`, veselia din pauza mare, piticii vorbind cu gura plina [cei mai mari mancau in ore, in pauza nu era timp)], cearta pentu o minge sau un loc in echipa, a fost sau nu fault, hent, gol sau aut, mai palpitant – roata facut in jurul a doi batausi si incurajarile de rigoare, profesorii strigand pe holuri dupa ce s-a sunat, strigarea catalogului sau `scoate ce ai in banca` in timpul unui extemporal, mai tarziu directorul strigand de la geam vazand o clasa intreaga sarind gardul scolii [poarta era incuiata], strigatul de durere, in zile de practica, in momentul arderii cu cositor topit sau curentat de vreun condensator, urletele de bucurie [nu exagerez] la terminarea ultimului examen scris si zborul cartilor impreuna cu caiete prin aer si in fine uralele de dupa proba de sport, ultima la bac [vorba lu` Gelu, rupt de oboseala: `am luat bacuuu`)]… si cate ar mai incapea aici, fara numar, dar va rog sa adaugati si voi sa nu scriu doar eu... toate astea le-am trait si imi e dor, nu tot timpul si nu la fel de mult insa… hmmm… e un… exista un altfel de dor… prea bine poate fi exprimat prin versurile unei cantari care zice: `un dor de vesnicie, de Casa ma cuprins, un dor de-a mea Comoara, de tara mea de vis, mi-e dor de al meu Parinte, ce-n cer ma va primi`… si cine aude sa zica `vino Doamne Isuse`! </font></font><font><font>

</font></font><font><font>      numai ca trebuie niste curaj sa poti zice asta… </font></font></span><span><font><font>      cele bune si vesnice,</font></font><font><font>

</font></font></span><span><font><font>peti.</font></font></span>