Devoțională Prizonierii speranţei

 Atunci mi-a trecut prin faţa ochilor, repede ca într-un film,trecutul meu.Am văzut clar păcatele mele,ceea ce nu mi-a plăcut deloc în viaţa mea.Mi-am dat seama că am citit Cuvântul Lui după dorinţa inimii mele,şi nu am lăsat ca El să mă călăuzească.Voiam ca eu Să-L călăuzesc pe El.Doream eliberarea dar nu luam în calcul promisiunile Lui:"Eu te voi sprijini" spunea El.M-am bizuit pe raţionament,lepădând dragostea şi harul ce îmi erau oferite.Din cauza încercărilor şi a suferinţei copililor, mă întristam peste măsură şi vărsam lacrimi,în loc să plâng, în smerenie pentru păcatele mele.Mila pentru copii se amesteca cu mila pentru mine însămi.Simţeam mereu că sunt umilită,pentru că Domnul nu mă lăsa să-i întreţin eu,din munca mea şi efortul meu.Iată rădăcina păcatului pe care mi le-a descoperit Dumnezeu:neîncrederea,lipsa de smerenie,voinţa de a-L conduce pe Dumnezeu,etc.Dar este scris:"El face rana şi tot El o leagă."(Iov5:18).A căzut vălul de pe ochii mei ca să mă pot cunoaşte mai bine,să văd cine sunt în realitate..În pragul morţii,toată fiinţa mea striga:"Aşa e Doamne,ai dreptate!",şi chiar atunci mi-am adus aminte versetul:"Când cineva se face vinovat de unul din aceste lucruri.trebuie să-şi mărturisească păcatul"(Lev.5:5).Atunci mi-am deschis inima înaintea Domnului şi printre lacrimi  i-am mărturisit neîncrederea mea.Căci El căruia I s-a dat toată puterea în cer şi pe pământ,mă poate sprijini până la capăt,zi de zi, aşa cum mi-a promis."Iartă-mă",L-am rugat"şi acum,aşa cum sunt,cu toată neputinţa mea,nu Te las până nu mă vei binecuvânta".Aceasta a fost lupta mea de la vadul Iaboc(Gen.32),când am fost biruită,dar am reprimit viaţa pentru o nouă şi mai credincioasă slujire.