Devoțională Ce bine că eşti!

<span>Într-un aprilie al anului 2010, s-a luat încă odată hotărârea de moarte a Celui nevinovat. Eu însămi am strigat: "să fie răstignit", când ridicam cu pumnul spre cer, fiind certată cu Dumnezeu. I-am mai dat cu nuiaua încă odată peste spatele vătămat, când nu m-am purtat cu bunătate, ci am râs batjocoritor de semenii mei, judecându-i. Şi eu l-am ales pe Baraba, la praznicul Paştelui, l-am ales, când preferam să pun lucrurile nefolositoare în locul acceptării că El mă iubeşte, mă iubeşte, mă iubeşte şi nimic nu Îl va face să mă iubească mai puţin... Mi-am spălat şi eu mâinile, ca Pilat, în apa ignoranţei, a indiferenţei faţă de sufletele ce au atâta nevoie să fie îmbrăţişate cu vestea că EXISTĂ un Salvator... Am împletit fără remuşcări acea coroană ce I-a frânt, I-a înroşit fruntea, cu fiecare spin al minciunii, al nesupunerii, al egoismului meu... Abia, abia... m-au convins să Îi duc curcea, ca Simon, căci cu greu îmi fac timp de părtaşie cu El, îmi obosesc genunchii prea repede, şi arunc cu timpul în toate părţile, în loc să-l economisesc în odăiţa rugăciunii... Şi la sfârşit mai îndrăzneam să Îi întind buretele îmbibat cu vin şi fiere... mai îndrăzneam, cu fiecare păcat nemărturisit, şi Îi aruncam batjocuri, cerându-I să se dea jos de pe cruce, cu fiecare gând de necredinţă ce-l adunam în inimă mereu, mereu, zi de zi, până ce sufletul mi-a ajuns plin, de-a dat peste el... O, Doamne, şi m-am trezit în întuneric, deodata, şi Ţi-am recunoscut vocea... Am auzit perdeaua ruptă şi am văzut mâna întinsă spre mine, nevrednica, invitându-mă în Templul Tău cel Sfânt. Mi-ai arătat piatra, deschizând mormântul, şi-ai devenit Grădinarul sufletului meu, semănând credinţa, cu mâinile Tale... din rănile Tale... şi m-am lăsat străpunsă de învierea Ta! Isus, Domnul Meu şi Dumnezeul meu, ce bine că eşti! Ce mirare că sunt!</span>