Meditație ce este viata?

Toată viaţa pe acest pământ este o continuă întrebare: „de ce, de unde, încotro?“ Auzim atât de des această întrebare, despre sensul şi scopul vieţii, însă cei mai mulţi nu găsesc nici un răspuns.

„Ce este viaţa?“ Unii consideră că totul este fără sens şi fără importanţă şi de aceea îşi pierd foarte uşor timpul preţios; ei înţeleg viaţa prin plăcerile şi distracţiile din lume. Alţii gândesc viaţa ca o alergare după bogăţie, după renume sau după moralitate. Pentru alţii, viaţa este muzică, artă, sport sau literatură. Ei găsesc linişte în astfel de lucruri naturale. Ne-ar lua prea mult timp să enumerăm toate aprecierile pe care le fac oamenii pentru a da vieţii un conţinut.

În căsătorie, în cinste, în fericire, în sănătate, în viaţă lungă – în toate acestea se caută adevărata viaţa. În această privinţă, şi religia oferă omului viaţa – într-o formă sau alta. Dar nu este nimeni între toţi cei amintiţi care să poată spune că are speranţa unei vieţi adevărate şi că speranţa lui se va împlini.

Vremea de astăzi ne arată tot mai clar cât de nesigură este viaţa pe acest pământ. Cea mai puternică dragoste, cea mai sigură situaţie materială, cea mai robustă sănătate şi cele mai bune interese, toate sunt supuse schimbării; nimic nu are statornicie.

Deci gândul şi scopul vieţii trebuie să fie altul. Acest gând a fost mărturisit şi de oamenii mari ai acestei lumi, de gânditori, de compozitori, de poeţi.

Goethe a spus la sfârşitul vieţii sale:

„Tu, care eşti din cer
Şi linişteşti suferinţe şi dureri,
Pe cel slab îl întăreşti.
O, eu, cel obosit de viaţă, întreb:
La ce folos este toată durerea şi oboseala?
Pace dulce, vino, o, vino în inima mea!“
Prinţesa compozitoare Eleonora Reuss spune într-o cântare:

„Mulţimi de oameni văzut-am
Pretutindeni pe-aici cum trăiesc.
Pe mulţi fericiţi eu crezut-am:
Era totul un vis omenesc.
Cântau ei, cântau în tot locul:
Uitare, plăceri şi noroc,
Dar, vai, în zadar era totul,
Odihnă nu aveau ei deloc“.
Dumnezeu, în înţelepciunea şi puterea Sa, nu l-a creat pe om ca să fie nefericit. Comparând puterea leului, ochiul vulturului şi capacitatea de orientare a porumbelului cu viaţa fizică şi spirituală a omului, constatăm că aceasta este foarte slabă şi bolnăvicioasă.

„Zilele anilor noştri ajung la şaptezeci de ani şi, dacă, datorită puterii, ajung la optzeci de ani, totuşi mândria lor este durere şi deşertăciune; pentru că trec repede şi noi zburăm“ (Psalmul 90.10).

Omul este născut la o anumită dată, într-o anumită generaţie, are o anumită culoare a pielii şi trăieşte în anumite împrejurări asupra cărora nu are nici o influenţă. El întâlneşte anumite legături în viaţa sa, pe care nu şi le-a ales singur.

Care este deci gândul şi scopul scurtei vieţi a omului pe pământ? Oare naşterea şi moartea sunt numai o întâmplare biologică? Oare făptura creată de Dumnezeu după chipul Său să nu aibă o chemare şi o valoare mult mai mare? Dacă omul nu ar avea această valoare mare, atunci, cu toată inteligenţa sa, nu ar fi mai bun ca animalul. Dumnezeu nu l-a creat pe om ca pe animale. Dumnezeu „i-a suflat în nări suflare de viaţă şi astfel a devenit un suflet viu (Geneza 1.7). „A pus şi eternitatea în inima lor“ (Eclesiastul 3.11).

Acesta este motivul pentru care omul are o existenţă veşnică şi care nu i se va lua odată cu moartea trupească. Dar existenţa veşnică nu înseamnă că omul are viaţă din Dumnezeu, viaţă veşnică.

Viaţa are înţelesuri diferite. Mai întâi este viaţa naturală, care începe când omul se naşte. Unuia îi este dăruită o viaţă mai lungă, iar altuia i se taie firul din tinereţe. Unul are parte de multe greutăţi, griji, boli, iar altul trăieşte fără necazuri şi având multe bunuri pământeşti. La acest studiu al vieţii nu se pune întrebarea: „de ce?“

Nu ar trebui ca o viaţă cu adevărat împlinită să fie liberă, lipsită de frică, de griji, de greutăţi, de boli şi chiar de moarte? Da, o astfel de viaţă a avut primul om. El a fost lipsit de tot ce ar fi putut crea greutăţi în viaţa sa pe pământ şi avea o viaţă care includea în ea fericirea, pacea, bucuria, ocrotirea, lipsa de griji. Dumnezeu i-a dat omului o poziţie mult mai înaltă decât a altor făpturi. Dar omul a vrut să aibă mai mult, s-a luptat după ceva mai înalt, el a vrut să devină ca Dumnezeu. Această neascultare şi mândrie l-au condus pe om la cădere şi a fost nevoit să schimbe viaţa lui fericită cu viaţa sub greutatea păcatului şi a urmărilor acestuia, sub care suspină şi suferă. Cine ar putea spune că nu a suferit consecinţele neascultării primului om?

Prin necredincioşie, omul a pierdut viaţa fericită şi comuniunea cu Dumnezeu. De atunci, viaţa lui şi a urmaşilor săi este supusă morţii trupeşti. Consecinţa cea mai îngrozitoare este însă că el este despărţit de izvorul vieţii, de Dumnezeu. Din acest motiv nu înţelege scopul vieţii. Oricât s-ar chinui să caute, să întrebe, numai când găseşte calea înapoi la Dumnezeu înţelege destinaţia, scopul şi conţinutul.

Cum găseşte omul iarăşi izvorul vieţii? Cum se realizează dorinţa inimii lui? Omul se străduieşte mereu să apară în faţa lui Dumnezeu într-o stare bună, dar fără rezultat. Dacă toate gândurile noastre ar deveni fapte, nu am putea sta în picioare nici la o judecată pământească.

Dar Dumnezeu îl iubeşte pe om şi harul Său i-a venit în ajutor. El L-a trimis omului pe Acela care este Viaţa, pe singurul Său Fiu.

În 1 Ioan 5.11 citim: „Şi aceasta este mărturia: că Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică şi această viaţă este în Fiul Său“. Aici este cheia vieţii veşnice pe care fiecare om o doreşte şi o poate primi: „Şi aceasta este viaţa veşnică, să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu“ (Ioan 17.3). Această viaţă este cu mult superioară aceleia pe care a avut-o Adam înainte de căderea în păcat. Oricine crede în Fiul lui Dumnezeu are viaţă veşnică.

Omul trece însă nepăsător pe lângă darul lui Dumnezeu şi, mai mult decât atât, îl şi respinge. Dar aceluia care este gata să se lepede de viaţa veche şi-L primeşte prin credinţă pe Isus ca Mântuitor şi Domn, Dumnezeu îi oferă viaţa veşnică. Această viaţă durează veşnic şi are adevăratul conţinut şi adevărata destinaţie. Cine are această viaţă a regăsit bucuria, pacea, siguranţa.

Cu toate că un astfel de om se găseşte încă în trup cu slăbiciuni, deja de aici de pe pământ el trăieşte viaţa în Domnul Isus. Ce mare deosebire! Înainte, o viaţă fără speranţă, ca o pojghiţă de gheaţă, fără linişte, fără răspuns, iar acum, prin credinţă, o viaţă în care toate grijile sunt puse pe Stânca care nu se poate clătina (căci Stânca este Isus Hristos) şi care este Domn peste viaţă şi moarte. Când credinţa în viaţa veşnică viitoare umple inima, atunci nu se mai pune întrebarea: „De ce?“, ci totul devine clar, după Cuvântul lui Dumnezeu.

Când pământul cu suferinţe, trudă şi chinuri va rămâne în urmă şi noi vom fi trecut de la credinţă la realitate, atunci se va împlini adevăratul gând despre însemnătatea şi fericirea vieţii veşnice. Este greu de descris cum va fi în veşnicie. Dar Dumnezeu ne spune ce nu va fi în veşnicie: nu vor fi suferinţe, lacrimi, noapte. Încă de aici, de pe pământ, vedem rezultatele minunate ale vieţii veşnice şi putem să ne dăm seama de fericirea viitoare.

A dovedi această viaţă minunată este scopul existenţei noastre pe pământ