Meditație Harfa Duhului Sfânt

Să fii poet şi Însuşi Sfântul Vasile cel Mare (autorul monumentalului tratat teologic „Despre Sfântul Duh”) să te socotească „harfă a Sfântului Duh”, iar Sfântul Ioan Gură de Aur să scrie despre tine că eşti „lăcaş și loc de odihnă a Sfântului Duh”, nu este puţin lucru. Și aceasta venind de la Sfinți Părinți fondatori ai doctrinei ortodoxe, iar versurile tale cu învățătură religioasă siriană să nu prea fie pe linia ortodoxă într-o vreme și în locuri unde, ca și în zilele de azi, mărturia credinței religioase nu era o opțiune teologică, ci de aceasta depindea de multe ori propria supraviețuire. Este greu desigur de înțeles acum cât de importantă era corectitudinea fiecarei expresii teologice în era confruntărilor doctrinare și a ofensivei gnostice ori seculare când din cauza unui singur cuvânt, a unei conjuncții, patriarhi erau exilați și cădeau capete împărătești.

Sfântul poet Efrem Sirul s-a născut înainte ca biserica siriană să fi suferit prea mult influența transformativă a helenismului și de aceea el poate fi unul din marii supraviețuitori ai creștinismului semitic acum pe cale de dispariție ca urmare a nebuloaselor evenimente politice din acea parte a lumii. Epoca de aur a literaturii siriene care a durat din secolul al patrulea până în secolul al șaptelea după Hristos a produs incontestabil o eflorescență de poezie religioasă, unică și cu nimic mai prejos decât literatura produsă de bisericile grecești și latine la timpul respectiv dar și după aceea.

Sfântul Cuvios Efrem Sirul considera că evanghelizarea și răspândirea adevărului creştin se poate face și cu ajutorul creației literare, a poeziei. El este autorul evlavioasei şi popularei rugăciuni: „Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie./ Iară duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei, dăruiește-l mie, robului Tău.// Așa Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd greșalele mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin.”

În viziunea Sfântului Efrem la Pogorarea Sfântului Duh „Duhul se pogoara cu limbi de foc/ Și Paracletele cu revelații/ Altă limbă va locui în tine/ Aripile de duh te vor acoperi/ Cu lumina și se vor pogorî din ceruri/ Și vor poposi pe buzele tale/ Și îți vor aprinde gura cu un foc sacru/ Și gura ta nu va mai putea rămâne închisă/ Și buzele tale nu vor mai înceta propovăduind./ Cum să ai astâmpăr și să fii liniștit/ Când îți arde pe buze duhul sfânt/ Și gura nu va putea cuprinde/ Nici potoli focul/ Și focul nu o va mistui/ Ci focul îți va aprinde și inima/ Tot trupul/ Și vei arde ca un rug în deșert/ Care arde și nu se consumă./ Atunci, la Pogorârea Sfântului Duh/ Apostolilor li s-au dăruit o limbă de foc/ O vorbire neomenească/ Și un cuvânt nou/ Străin și sacru.// (traducere aproximativă).

Duhul lui Dumnezeu a fost în lume de la începutul creației când „se mișca deasupra apelor” (Geneza 1:1-2). De la origini, Duhul („ruach”) a fost înțeles ca „mișcare a curenților apelor”, „suflare”, „vânt”, ca proces al invizibilului devenind vizibil. Însuși Iisus explicându-i dreptului Nicodim nașterea din nou, din apa și din duh, face analogia vântului („pneuma”) care bate unde voiește (Ioan 3:5-8). La botez, Duhul se pogoară peste Iisus ca un porumbel. În pelerinajul prin pustie, la bunavestire, la schimbarea la faţa apare ca foc mistuitor, lumina increată învăluind în nor pe cei prezenți. Duhul apare de sute de ori în textul Sfintei Scripturi înveșmântat în metafora poetică, greu fiind de a fi traspusă în limbaj conceptual, rațional, filozofic, dogmatic. Cum poți pune inefabilul, necuprinsul, tremurarea, focul, freamătul și exaltarea sfântă, în tiparele învățăturii și a dogmei și cum să poți stăvili harul revelației atunci când acesta se revarsă în suflet și în minte? Sfântul Grigore cel Mare scrie ca însuși Sfântul Efrem era așa de plin și de covârșit de inspirația Sfântului Duh încât de multe ori se ruga lui Dumnezeu să potolească revărsarea de har peste el: „Oprește-ți Doamne, revărsarea de har!”.

Cine în zilele de azi mai cântarește și cumpănește fiecare cuvânt, fiecare expresie teologică și cine mai desparte filonul subțire de aur de zgură și de minereu? Aurul se lămurește în foc, iar adevărul în arderile sufletești și spirituale autentice și profunde. Dar noi trăim timpuri duhovnicești superficiale fiindcă s-a ridicat la ceruri însăși cenzura transcedentală. Sântem liberi să creăm ce vrem și cum vrem, dar nu neaparat ceea ce creăm are și valoare perenă, se ridică precum zorii deasupra orizonturilor axiologice.

Deși nu totdeauna versurile Sfântului Efrem sunt pe linia doctrinei teologice corecte, totuși Sfântul Efrem este considerat cel mai mare poet al epocii patristice. Ca și Sfintii Părinși Răsăriteni el s-a apropiat de învățătura biblică, de revelație, cu o atitudine esențial și eminamente creativă. Hermeneutica sa este bazată pe libera gândire și expresie și pleacă de la premisa că inspirația divină nu a înghețat undeva în trecut ci dimpotrivă prin lucrarea tainică și inspirația Sfântului Duh continuă procesul revelatoriu, de înnoire a lumii, ține deschisă legatura vie de comunicare între om și Dumnezeu. Dar totodată libertatea duhovnicească de gândire, expresie și trăire nu este tot una cu lipsa de discernământ și nu este licență pentru blasfemie și falsă învățătură creștină.

Sfântul Efrem este poetul și gânditorul reprezentativ pentru școala răsăriteană siriacă, școală caracterizată ca preponderent poetică, mistică și contemplativă. Deși se folosește de veșmântul expresiei poetice, de libertatea inspirației, de puterea revelatoare a limbajului abundent metaforic, nici Sfântul Vasile cel Mare, care-l hirotonește diacon pe Sfântul Efrem, nici ceilalți părinți capadocieni nu l-au suspectat pe Sfântul Efrem de erezie. Spiritul poeziei Sf. Efrem a fost în esența sa dogmatică apropiat de doctrina părinților bisericii. Astfel, într-un imn dedicat Sfântului Duh, Sf. Efrem folosește comparația Sfintei Treimi ca o interacțiune între Soare, Raze și Căldură. În înțelegerea sa, Sfântul Duh este precum căldura care susține viața și inspirația divină. În aceeași manieră poetul are viziunea Sfântului Duh ca a unui înger care ține aprins focul cel nestins al harului dumnezeiesc.

Sfântul Efrem acceptă credința tipică și comună a învățăturii Sfinților Părinți Sirieni după care actul de concepție omenească al Fecioarei Maria prin Duhul Sfânt s-a săvârșit prin interceptarea auditivă, prin auzul de către Fecioara Maria a Cuvântului lui Dumnezeu. Astfel, Sfântul Efrem explică momentul miraculos făcând analogie cu efectele pe care lumina le produce asupra ochilor Sfintei Fecioare. Lumina divină nu o orbește pe Fecioară, ci dimpotrivă, această lumină fiind puterea și harul Sfântului Duh o face pe Sfânta Fecioară capabilă să vadă mult mai clar și lămurit ceea ce se întâmplă în ființa sa în acel moment crucial al mântuirii lumii, prin întruparea Fiului. Aceeași lumină care se pogoară peste Fecioară radiază acum din interior, se vede pe faţa sa transfigurată, strălucind ca un soare. În aceeași manieră, Sfântul Efrem descrie Sfântul Duh ca pe o mireasmă bineplăcută care s-a revărsat peste apostoli în ziua Pogorârii Sfântului Duh și a „exaltat propovăduitorii prin care oaspeții erau să fie invitați la marea sărbătoare a nunții Mirelui”.

Așa cum le promisese după Înviere, în ziua Pogorârii Duhului Sfânt Iisus trimite peste apostoli puterea, harul și curajul să propovăduiască Sfânt Cuvântul Său până la marginile lumii și la sfârșitul veacului. Astfel Sfântul Duh le deschide ochii apostolilor și sfinților săi sa vadă darurile împarației cerești, adevărul revelat prin simboluri și metafore, înveșmântat în straiele luminoase ale expresiei poetice, simple și înțelepte. Ca oricine are urechi să audă și oricine are ochi să vadă.

Poezia Sfântului Efrem este mai mult devoțional-liturgică decât abstract filozofică și teologică, învățătura divină fiind îngemănată estetic și etic sub voalul imaginii artistice. Deși nici Sfântul Efrem nici Biserica Siriană n-au dezvoltat o doctrină teologica sistematică a Sfântului Duh, au creat totuși un florilegiu de poezie inspirată de același duh. N-a fost o exagerare că Sfântul Efrem a fost numit „harfă a Sfântului Duh”.

Copyright © 2017 Marin Mihalache