Meditație Fratele Arcadie Dumitrescu (1905-1993)

S-a născut în comuna Satu Mare, judeţul Suceava, în anul 1905, în familia lui Maftei şi Ana Dumitrescu. În timpul Primului Război Mondial i-a ars casa unde locuia. Fiind orfan de tată la vârsta de 6 ani, s-a mutat la Vicovu de Sus la bunicii lui. S-a căsătorit la 26 ani cu Aritina Nistor, în Vicov. A avut 8 copii, iar la vârsta de 30 ani se pocăieşte, venind de la credinţa ortodoxă.

În anul 1935 s-a pocăit. Atunci erau foarte puţini pocăiţi în Vicov, dar a avut o râvnă mare de a converti şi alţi oameni la pocăinţă. Pe lângă activitatea din Vicov, a misionat mult la Brodina, împreună cu fratele Sîneţea, aşa cum este relatat mai sus. În acea vreme, din cauza credinţei, socrul lui a vrut să-i ia nevasta înapoi şi împreună cu preotul din sat l-au dat în judecată pentru că s-a pocăit, motivând că „nu îngrijeşte de copii şi de nevastă”. A avut proces, în acelaşi an, la Judecătoria Vicovu de Sus, iar fratele Arcadie a câştigat procesul fiindcă s-a dovedit că „e un om bun” lucrul acesta adeverindu-l şi primarul.

Tinereţea fratelui Arcadie a fost una zbuciumată, am putea spune, de situaţia civilă din ţară, şi anume de răboaie, mai ales de al Doilea Război Mondial şi de experienţele pe care le-a avut cu Dumnezeu în acea perioadă deosebită din viaţa lui. Redăm mai jos pe scurt câteva momente din acea perioadă, povestite de el.

A făcut armata în Compania Sanitară Roman şi a plecat pe front la Odessa în anul 1941 cu un căpitan pe nume Sfîrîială. A îngrijit răniţii, iar după aceea a fost trimis la Stalingrad pe front în lupta împotriva ruşilor, unde a stat doi ani. Când s-a rupt frontul din Stalingrad, au rămas 60 de răniţi într-o şcoală, toţi loviţi la ochi de la aruncătoarele de flăcări. Când au venit ruşii, au dat foc la şcoală şi toţi răniţii au murit. Un avion rusesc a zburat în formă de cerc şi a lăsat fum, semnal care însemna: „Sunteţi încercuiţi!”. La ora două noaptea un român a venit la dormitorul lui şi i-a spus să iasă că într-un anumit loc era rupt frontul şi se putea trece (ei erau încercuiţi de ruşi). Au plecat în acea noapte pe un ger cumplit împreună cu căpitanul. Dimineaţa l-au debarcat pe fratele Arcadie într-o şcoală, cu muniţia sanitară la el, iar ei s-au întors să ia pe alţii. Toţi cei care erau lăsaţi acolo au plecat pe furiş din cauza învălmăşelii şi el s-a trezit singur în curtea şcolii. Atunci a ridicat ochii spre cer şi a spus: „Doamne, ce să fac, unde să mă duc?” În acelaşi moment, o maşină mare a unităţii a întors brusc pe podul şcolii. Un locotenent cunoscut de el a deschis uşa şi l-a întrebat: „Ce faci aici?”, la care el a răspuns: „Nu ştiu unde să mă duc!” şi locotenentul l-a chemat cu ei. Era locontenetul Sfîrîială, cel care a luptat cu el pe frontul din Odessa. Au călătorit până seara unde au dat de frontul ruso-german. Acolo au trecut cu mare risc.

Pe frontul din Rusia, odată, sta într-o poziţie de santinelă şi a venit un avion care bombarda spre linia în care se afla el. Cădeau bombe de o parte şi de alta a lui, iar când a văzut că bomba următoare avea să cadă exact unde era el, a ridicat ochii în sus şi a zis: „Doamne, schimbă-i mintea!” În acelaşi moment, avionul a făcut o întoarcere, a deviat ţinta şi bomba a căzut pe aceeaşi linie, dar la o distanţă de câţiva metri, astfel încât el a rămas teafăr.26

După doi ani de război pe frontul din Rusia, s-a întors în ţară, iar aici l-au lăsat acasă pentru că avea 5 copii şi legea nu îl mai lăsa să fie trimis pe front. În anul 1943 este înscris la Batalionul fix din Vicovu de Jos.

În anul 1944 când au intrat ruşii, Batalionul a fost nevoit să se mute la Vatra Dornei. În acelaşi an în luna august, s-a rupt frontul, ceea ce a provocat o învălmăşeală în armată şi fiecare se îmbrăca civil şi pleca. El era împreună cu trei ofiţeri. Au mers într-o casă şi, pe când îşi schimbau hainele, a apărut o motocicletă cu trei ofiţeri germani. I-au luat prizonieri la comandament, i-au dezarmat şi i-au închis într-un lagăr preventiv în Vatra Dornei. Când s-a adunat un anumit număr de prizonieri, i-au încolonat şi i-au îndreptat spre Vest. Aceştia au traversat pe jos Ardealul şi Ungaria. În timp ce traversau Ungaria, erau albi pe haine de flegma ungurilor, care îi urau pe români din cauza Ardealului. Doi paşi dacă rămâneau în spatele coloanei, erau împuşcaţi. După o călătorie lungă, mai mult pe jos, în anul 1944 fratele Arcadie a ajuns în Germania, în Frankfurt pe Mein. A stat într-un lagăr unde erau 60 de români, toţi într-o cameră. El însă s-a înscris la lucru la o fabrică americană de montat avioane, pentru că Germania capitulase.27

În octombrie 1945, după un an de prizonierat, s-a întors în ţară. Când a ajuns la Vicov, era aproape de miezul nopţii şi a bătut la geamul casei sale, unde era încă aşteptat de soţia lui.

Nu după mult timp, a mers din nou la Vatra Dornei şi a parcurs pe jos o bună distanță din drumul pe care îl parcursese pe când era prizonier, mai bine de 20 de kilometri. Mergea plângând şi mulţumind lui Dumnezeu că s-a întors cu bine şi că s-a împlinit o prorocie pe care a avut-o la Brodina, înainte de a pleca la război.28

În timpul comunismului, lucra la Putna şi era urmărit şi interogat de Securitate împreună cu alţi fraţi, deoarece găzduia fraţi pocăiţi din ţară care iubeau Bucovina şi veneau la Vicov.

Fratele Arcadie a avut o activitate bogată de vestire a Evangheliei în biserica din Vicov, dar şi în bisericile din Brodina, Falcău, Straja, Putna, Bilca, Vuliva, Voitinel şi Marginea, vestind Cuvântul lui Dumnezeu foarte mult şi îndemnând oamenii să se pocăiască. Duminica dimineaţa, la ora 7:00, era în faţa casei cu bicicleta, gata ca un ostaş pentru luptă şi îşi căuta o direcţie la ce biserică să meargă. Dacă putea să-şi găsească şi un frate ca însoţitor era şi mai bucuros.

A activat şi în Comitetul bisericii din Vicov. La renovarea bisericii în 1981, a lucrat zi de zi alături de fraţii tineri, având un rol deosebit în această lucrare. Până la trecerea din viaţă a misionat şi a vestit cât a putut mai bine Evanghelia lui Dumnezeu. Chiar dacă avea numai două clase, a învăţat cel mai mult să citească după ce s-a pocăit, cercetând Biblia. La Bilca era nelipsit, cel puţin o dată pe săptămână. Lucrarea lui nu a fost observată de mulţi, dar după trecerea lui din viaţă, cei care fuseseră vizitaţi de el au mărturisit despre lucrarea lui, exprimându-şi regretul pentru plecarea lui şi recunoştinţa pentru sprijinul pe care l-au simţit din partea lui.

Preluare de pe http://pionieriaicredintei.wordpress.com/