Poezie Privirea mi se-ndreaptă...

Privirea mi se-ndreaptă spre culmile pictate
În raze de lumină și-nvăluite-n dor,
Și prin noian de gânduri și vise-ndepărtate,
Zăresc un chip de Tată ce-așteaptă iubitor.

Așteaptă cu răbdare să ne plecăm ființa
În rând cu Universul ce I se-nchină Lui,
Să-i arătăm mereu, cu drag, recunoștința,
Căci ne-a făcut asemeni dumnezeirii Lui.

Așteapt-a noastre glasuri mai dulce să cuprindă
Iubirea ne-nțeleasă a jertfei din Calvar
Și în potirul dulce al inimii s-aprindă
Fiorul adorării, sfințind al ei altar.

Așteapt-a noastre lacrimi să-i cadă la picioare,
Să spele orice rană ce prețul a plătit
Și mirul rugăciunii cu sfânta-i alinare
Să fie o pecete pe sufletul zdrobit.

Așteapt-Atotstăpânul în mâinile-I străpunse
Ofranda ascultării - tot rodul strâns cu greu.
Și haina minunată a faptelor ascunse
Va fi încununată de slavă-n cerul Său.

Privirea-mi lin coboară pe-o rază străvezie
Și poposește-o clipă pe cupa unui crin,
Și-un zvon din slăvi divine auzul mi-l mângâie:
"Să fii mereu asemeni!"... Și am șoptit... "Amin!"