Oricat ne-am ascunde, si oricat ne-am feri de Dumnezeu, El ne vede peste tot si stie ce gandim. In cazul asta, ce rost mai are sa ma ascund de frati sau de lume? De ce sa nu fiu sincer cu mine, cu lumea, cu fratii? De ce sa nu-i spun in rugaciune tot ce am gresit, tot ce am gandit? Chiar daca El oricum stie, sa-L imbucuram, si atunci cu siguranta ne iarta si daca suntem sinceri in fata Lui, oare trebuie sa ne fie frica de oameni?